Am primit astăzi pe blog un mesaj care m-a întristat profund. Și nu e singular, din păcate.

Pentru că educația copiilor noștri nu a fost niciodată o prioritate, nu avem cum să creștem ca societate, nu avem cum să ne dezvoltăm, nu avem cum să creștem gradul de absorbție pe piața de muncă, nu vom stimula niciodată mințile inteligente să-și dorească să rămână în țară.

E greu zilele acestea cu „pandemia vieții” și cu statul acasă, cu școli închise și educație online, fără pic de interacțiune și căldură umană. E greu pentru elevi, e greu și pentru profesori, e greu și pentru părinți. Dar cred, până la urmă, că sănătatea noastră e mai importantă și trebuie să ne adaptăm, fie ce-o fi.

Dar când vezi limitările pe care ți le pune un sistem bolnav care nu a avut timp, 30 de ani, să-și pună laolaltă prioritățile, îți vine să urli de durere, să o iei razna. De 30 de ani, aruncăm școlile din ograda primăriilor în cea a Ministerului Educației și înapoi, ca într-o partidă proastă de tenis. Ne jucăm cu viitorul copiilor noștri ca și cum ar exista vreo miză reală. Bugetul Ministerului Educației este în permanență neglijat la toate rectificările bugetare. Nu există de 30 de ani de zile făcute statistici reale privind proveniența familială a elevilor, nevoile lor, necesarul care să fie anual alocat pentru manuale, auxiliare, etc.

Iar astăzi, vrem să dăm tablete elevilor când noi habar nu avem câți copii sunt în sistem în acest moment. Iar Primăriile de sector și Ministerul Educației nu știu cum să se distrugă reciproc mai bine și să le distrugă și copiilor șansa la un parcurs educațional firesc.

Dați-mi voie acum să plâng. Să jelesc.